racaieli de pe trotuare

Doi copii, probabil frati, rationament logic intrucat stinghereala dintre doi copii straini aduce o rezerva rapid sesizabila unui ochi obisnuit cu ani de copilarie alaturi de frati. Tricouri policrome, stridente desi uzura spalarilor multiple este evidenta. Fetita, usor plictisita, paseste mai hotarat. Taceau. Gandurile lor pareau raportate la prezent: ‘pe unde sa traversam?’, ‘strade ne inghite’, ‘e vacanta de vara si nu simtim asta’, ‘pare pustiu’. As vrea, pentru ei, sa aiba un cenusiu de descifrat mult mai tarziu. Nici alb, nici negru, doar cenusiul comod de suprafata. Nimic suprarealist.

Ma asez mai comod, ma simt invizibila. Zambesc usor, gandindu-ma la nimic. Si vad o doamna. Trecuta de cinci decenii. O sacosa care duce cateva kilograme. Ii aud ecourile mentale: ‘nu stiu daca sa mai gatesc tocanita aia azi’; ‘dar n-ar fi rau sa o fac, poate va ramane si pentru maine’, ‘am patrunjelul asta proaspat’, ‘daca o mai fi proaspat la ce pun astia acum in pamant’, ‘imi promisesem ca imi pun plante intr-un ghiveci, sa am la indemana si sa fie ale mele’, ‘da’ la cat as da pe seminte’, ‘… si pamantul’, ‘… si n-ar avea gustul asta’, ‘poate fac totusi maine tocanita’, ‘mai e ciorba de ieri’. Peste toate ecourile acestea estompate ii simt aproape fizic regretul ca imbatraneste, si o dor muschii si oasele. Si o parte din suflet. Nimic iluminist.

Soferul. Imi aprind o tigara. Masina gri. Toate-s gri metalizat sau negre. Pe celelalte nu le remarc sau aleg sa nu vad culorile. E o particularitate a incapacitatilor mele. Ii vad in treacat profilul. Barbie mare. Trupul lui pare autoabandonat. Are mainile neasteptat de blande. Ating cu desavarsita senzualitate volanul. Ii vad o miscare alunecata si atat de blanda incat o gasesc erotica. Palma plina, mana aproape rotunda. Dar e atat de linistita in actiune aceea - curba la dreapta. Il vad si uit ce ganduri are. Fiindca nu pare sa aiba. Nimic postmodernist.

Inca fumez. Ma atinge gandul ca nu scap de indiferenta oricate ganduri mi s-ar lovi intre ele. Un domn usor garbovit cu o plasa translucida de plastic. In ea – paini. Cateva. Familie numeroasa ori nu are dorinta sa mai paraseasca apartamentul inghesuit de lucruri prafuite din miezul lor. Pentru ca pe dinafara le sterge colbul sotia lui cea tacuta. Cea care merge de doua ori pe an la coafor pentru niste bucle hidoase. ‘Ce-or mai zice astia la tv?’. Ma gandesc din nou la mine. Nimic clasic.

Te vad pe tine. Esti in coltul strazii. Oarecum nedumerit de locuri si de artarii tineri care cresc cu un verde bun. Fata de cei cativa copaci care au o degradre hermeneutica. Ma privesti drept in ochi si imi confirm ca esti. Ai umerii usor lasati, semn de blazare, oboseala, aroganta. Nu vreau sa identific ce te apasa. Iti sta bine. Ca si presupusa ta superioritate. Si stii bine asta. Oricui ii sta bine in viata sa. Mi se face dor de nucul sub care am crescut. Arunc tigara in iarba si oftez. Nimic absurd.