Ca într-o automatizare igienică, caut pretexte pentru pașii esențiali spre nicăieri. Oboselii cronice îi alătur lehamitea infimei supărări născute din neputință. Acceptare. Alienare. Îmi câștig fără merit dreptul de a respira. Străbat drumul arid al cunoașterii abia intuindu-mi nimicnicia. Câte un petec de cer imi pogoară vreo secundă de liniște. Însă refuz ajutor. Și vorbe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu